ALukașenko la Adunarea festivă dedicată celei de-a 80-a aniversări a Victoriei poporului sovietic în Marele Război pentru Apărarea Patriei

Discursul Președintelui Republicii Belarus, Aleksandr Lukașenko, la Adunarea festivă dedicată celei de-a 80-a aniversări a Victoriei poporului sovietic în Marele Război pentru Apărarea Patriei

Dragi prieteni! Stimați compatrioți! Oaspeți ai Belarusului nostru!
La începutul acestui discurs, aș dori să împărtășesc cu voi câteva gânduri actuale. Am atins fugitiv această problemă când am fost recent la Stalingrad (numele actual al orașului este Volgograd – n.red.). Și sunt sigur că majoritatea celor din această sală, privind la televizor, au ascultat acel discurs.

Judecați și voi.
Au trecut 80 de ani de la acea zi măreață când trupele noastre sovietice au zdrobit coloana vertebrală celui mai periculos și înfricoșător dușman al secolului trecut. 80 de ani. Iar noi? Construim memoriale, complexe: Hatyn, Ola, Krasnîi Bereg, cetatea Brest, câmpul Buinici. Le modernizăm din nou și din nou, investind resurse uriașe. Ridicăm monumente, le reconstruim, le restaurăm, avem grijă de ele. Movila Gloriei, Piața Victoriei, monumentul orașului-erou Minsk.

Adunăm cu grijă fapte ale victoriei și ororile acelui război. Mergem la aceste monumente, memoriale, și îi luăm de mână pe copii. Învățăm despre asta în școli, universități, pătrunzând profund în acel război, căutând acel nerv datorită căruia am învins.
Organizăm mii de evenimente, producem filme, scriem articole. Știința studiază acei ani trecuți și victoria noastră.

Și fiecare are propria atitudine față de acei ani și acel război. Societatea noastră, dacă nu este divizată… De fapt, putem spune că este împărțită în anumite grupuri. Grupuri mari. Pentru unii, ceea ce am spus este firesc. Pentru că nu doar au văzut ororile acelui război. Din păcate, puțini mai sunt în viață. Timpul nu iartă. Dar unii dintre ei au ținut arma în mâini și au luptat. Pentru ei, acel război și acea Victorie despre care vorbim astăzi, ieri și vom vorbi mâine, sunt firești – pentru că au fost creatori direcți ai acestei Victorii.

O altă parte (și mă includ aici) – suntem copiii celor care au luptat. Am ascultat povești despre grozăviile acelui război. Pentru noi, este inacceptabil. Ne este în sânge.
Avem copiii noștri, care, desigur, nu au văzut acel război. Nu au auzit poveștile celor care au trecut prin acea durere. Văd aceste lucruri prin monumente, muzee. Percep aceste evenimente în măsura în care le transmitem noi. Și copiii mici, elevii, etc.
Și toate aceste categorii percep diferit acel război și Victoria noastră, la fel cum fiecare percepe viața în mod diferit.

Există, totuși, și o altă categorie de oameni. Merită menționată azi? Aici intră fugarii noștri și cei care au moștenit astăzi gena fascismului. Cei care au fugit peste ocean și mai departe. Ne dau sfaturi de acolo.
Și mereu apare întrebarea (să nu ne mințim în această zi sfântă): poate că nu ar trebui (să mai sărbătorim Ziua Victoriei)? 80 de ani. Poate e de ajuns? De ce toate acestea? Așa cum unii ne spun frumos de acolo: „Să-i lăsăm să doarmă în pace.” Cei aproape 30 de milioane de sovietici și europeni. 30 de milioane de chinezi uciși de militarismul japonez. Iar unii vorbesc chiar despre 70-100 de milioane de morți în al Doilea Război Mondial.

80 de ani. Repet: poate e de ajuns? Poate nu mai e nevoie? De ce toate aceste evenimente, parade, uneori cu risc (mai ales azi pentru Moscova)? Poate chiar să-i lăsăm să doarmă?
Cu atât mai mult, să fim sinceri: unii dintre noi fac asta formal. Spre rușinea mea, unii dintre subordonații mei. Funcționari care organizează aceste evenimente după indicații. Asta este inacceptabil, mai ales când implicăm copii și tineri. Vin, alocă un număr de participanți, „mergem la monument”. Nici nu vreau să le rostesc numele în zadar.

O fac fără suflet, fără inimă. Există și astfel de oameni printre noi. Așadar, întrebarea devine și mai relevantă: poate că e destul? Nu, dragii mei, nu e! Nu e, pentru că facem asta ca să nu se mai repete niciodată. Am spus deja la Hatyn: dacă uităm drumul spre monumente, uităm drumul spre Hatyn – va veni la noi. Și nu vrem asta. Am spus asta pe pământul sfânt al Stalingradului. Nu vrem asta! De aceea am făcut, facem și vom face tot ce ține de această memorie.

Aceasta este răspunsul nostru pentru cei care, frumos sau brutal, încearcă să ne abată de la această Mare Victorie. Dar dacă se va repeta? Dacă se va repeta – să înțelegem că înaintea noastră au fost oameni care, fără să-și cruțe viața, tot ce aveau mai sfânt, și-au apărat țara. Și ne-au lăsat exemple ale acestei apărări.
Unii au mers conștient la spânzurătoare. Au acoperit cu pieptul fortificațiile. Au luptat și au murit, conștienți că vor muri. Fără teamă. Acestea sunt exemple pentru noi. Și în străinătate, se tem teribil de aceste exemple.
Priviți: urmăresc cu mare atenție operațiunea militară specială a Rusiei împotriva Ucrainei. Soldații ruși luptă fără să-și cruțe viața împotriva nazismului. De ce? De unde vine asta? De acolo. Asta îi sperie cel mai tare pe cei care bat cu armele la granițele noastre.

De aceea am spus la Stalingrad: ca să pornească război împotriva noastră, trebuie mai întâi să ne ia memoria și mințile. De îndată ce vor reuși (poate după mine), să ne așteptăm la un nou război.
Aceasta este lupta noastră de azi – pentru mințile și inimile oamenilor noștri. Și Slavă Domnului, deocamdată, reușim.
Pe plan uman. Fie că suntem credincioși sau nu, toți înțelegem: milioanele care au plecat dintre noi, sunt acolo – în ceruri. Și într-o zi vom fi și noi acolo. Și cum ne vom uita în ochii lor, dacă nu le vom prețui fapta? Dacă nu le vom cinsti memoria? Dacă nu le vom mulțumi în fiecare zi pentru ce au făcut ca noi să existăm? Doar gândiți-vă…

Așadar, judecați voi. Copiii noștri ne vor judeca așa cum noi ne raportăm la memoria părinților noștri. Dacă vrem ca generațiile următoare să ne respecte, trebuie să cinstim memoria. Memoria celor care au murit pentru ca noi să trăim.
Am vorbit despre cei 80 de ani nu întâmplător. Ați observat, am actualizat mult acest subiect. Mai mult ca niciodată, vorbim astăzi despre această Mare Victorie. De ce? Pentru că ei (opoziția – n.r.) se pregătesc de război. Și asta se întâmplă deja la granițele noastre.

Nu vreau să vă sperii, nu vă faceți griji, război nu va fi mâine. Dar de ce vecina noastră slavă cheltuie miliarde de dolari pe armament? De ce arme, de ce atâția bani, ca propriii oameni să trăiască în sărăcie, dacă nu ai de gând să pornești un război? Este o întrebare retorică.

Ei vor astăzi, de aceea, să ne fure memoria. Vor să ne răpească mințile tineretului nostru, în primul rând. Nouă nu ne mai pot lua mintea. Mintea noastră este plină de amintirea Marii Victorii. Cu tineretul însă se lucrează. Nu pot spune că fără succes. Uneori le reușește. Dar societatea noastră, de la mic la mare, cum se spunea odinioară, este astăzi mai unită și mai solidară ca niciodată. După anul 2020, am înțeles puțin ce s-ar putea întâmpla. Văzând ce se întâmplă în sud, în frățeasca noastră Ucraină, înțelegem și mai bine cât de înfiorătoare este soarta acestui război. Și nu trebuie să permitem așa ceva.
De aceea trebuie să înțelegem clar: dacă rezistăm astăzi în lupta pentru mințile și inimile oamenilor noștri, ale copiilor, ale tinerilor noștri, vom putea evita războiul.

Dar nu putem câștiga inimile și mințile tinerilor noștri fără munca sistemică pe care o desfășurăm astăzi (cu greșeli, cu neajunsuri, desigur). Tinerii de astăzi, cum spun toți, sunt foarte buni. Dar nu sunt tinerii de odinioară – crescuți în muncă. Tinerii noștri sunt diferiți. Sunt oameni minunați care înțeleg cum trebuie trăit. Dar sunt și, cum spun deseori, unii care cred că bananele și cartofii cresc în telefoane și iPhone-uri.
De aceea, chipul societății noastre se schimbă, oamenii se schimbă. Și abordările noastre se schimbă în consecință. Dar credința și devotamentul față de cei care au făcut sacrificii pentru noi rămân neschimbate.
Astăzi ne-am adunat pentru a sărbători din nou aniversarea Marii Victorii. Victoria în cinstea căreia, pe 9 mai 1945, întreaga lume jubila. În urmă cu 80 de ani, atenția întregii omeniri era îndreptată spre țara noastră – Uniunea Sovietică, statul care a zdrobit Germania fascistă, „blestemată de trei ori”, cum scria în acea zi ziarul „Belarusul Sovietic”.

Nu am uitat. După atâtea decenii. Vreau ca ei, acolo (peste graniță – n.r.), să audă: nu am uitat, nu vom uita, suntem un popor recunoscător. Deși greu se poate măsura recunoștința pe care o avem pentru acel sacrificiu.
Sărbătorind Ziua Victoriei, ne întoarcem în fiecare an cu gândul în trecut – un trecut dureros de insuportabil și în același timp de o eroicitate fără seamăn. El ne oferă lecții care ne ajută să privim spre istorie, spre prezent și viitor. Și să o facem fără iluzii!

Pentru noi, slavi, ca și pentru ceilalți „non-arieni”, nu este loc în viitorul la care visează elitele occidentale care se schimbă una pe alta. Acesta este motivul pentru care înflorește astăzi ideologia nazismului, a șovinismului și a rasismului.
Sentința ne-a fost dictată cu mult înainte de invazia militară germană. Cu mult înainte de iunie 1941. Punerea în aplicare a acesteia pe pământul belarus s-a întins pe 1132 de zile cumplite.

Chiar și după 80 de ani, amploarea pierderilor ne doare adânc. Se vorbește despre peste 28 de milioane de cetățeni sovietici căzuți. Este o cifră aproximativă. În realitate, este mult mai mare.
Nu am găsit încă toate mormintele. Nici în Belarus, nici în Rusia. Ca să nu mai vorbim despre acele țări în care autoritățile au o altă „statistică” – dezgroapă, distrug și ascund urmele crimelor naziștilor.

Nu vom mai putea număra niciodată cei executați, ale căror rămășițe au fost dezgropate, arse și zdrobite de tancuri de către ocupanți în retragere, care le-au amestecat cenușa cu pământul. Au ars și registrele ținute cu pedanterie germană, în care era notat fiecare ucis.
Ținând cont de noile morminte colective descoperite pe teritoriul republicii, vorbim despre fiecare al treilea. Dar mă tem că într-o zi vom spune – fiecare al doilea. Nu avem nimic de ascuns.

Lecția a fost învățată. Marele Război pentru Apărarea Patriei nu a fost prima invazie a lumii slave dinspre Vest – o lume bolnavă incurabil de ideea propriei superiorități. Sub masca diferențelor religioase și ideologice, se venea la noi, belarușii, de secole, „să ne elibereze” de pe pământurile noastre bogate. Eliberați de cine? De noi. Pentru alții. Pentru un viitor fără lumea slavă. Nici măcar ca o colonie nu eram considerați. Era genocid. Rece și cinic.

Ultima campanie a Europei unite sub svastică spre est a depășit prin cruzime toate războaiele cunoscute. Dar amploarea rezistenței populare a șocat inamicul. I-au șocat prizonierii care nu au scos niciun cuvânt sub torturi sălbatice. Soldații care își acopereau cu trupurile mitralierele. Piloții care își direcționau avioanele spre coloanele inamice. Acolo, peste graniță, nu pot înțelege așa ceva.
Știm că fiecare act de eroism are un chip – bărbătesc, femeiesc, adesea tânăr, chiar și copilăresc. Pionierii noștri – mici eroi ai unui mare război – au luptat alături de adulți, frați mai mari, tați și bunici. Dintr-o sută de tineri belaruși în vârstă de înrolare la începutul războiului, au supraviețuit doar trei.

I-au șocat pe ocupanți și civilii care ascundeau în casele lor copii evrei și soldați răniți ai Armatei Roșii, știind că pentru așa ceva familii întregi erau spânzurate. Inamicul nu se aștepta să întâlnească o asemenea dăruire din partea femeilor sovietice, a bătrânilor și a copiilor care munceau pentru front, înlocuind bărbații plecați la război. Iar în spatele frontului era uneori și mai greu. Flămânzi, epuizați, luptau – era frontul lor. La front – da, se murea, dar măcar primeau hrană. În spate – flămânzi, făceau tot ce puteau. Și ce nu puteau.
Belarusul a suferit pierderi ireparabile. Dar nu uităm: eroii noștri au plecat pentru ca noi, generațiile viitoare, să nu cunoaștem niciodată durerea pierderii și a suferinței. Ei au plecat ca noi să ne naștem. Să trăim. De aceea, Belarusul își amintește!

Suntem profund mândri de oamenii care au rezistat la fortăreața Brest, care au murit la porțile Minskului și Moghilevului, în mlaștinile Polesiei. Aici, pe pământul nostru, s-a născut voința de a învinge. Fotografiile cu zeci de tancuri germane arse pe câmpul Buinicilor au dat poporului sovietic încredere că dușmanul va fi învins. Nu va fi o victorie ușoară ca în vestul Europei.

Și Belarusul a luptat. Pe front, în detașamentele de partizani, în mișcarea de rezistență.
Trăim pe un pământ neîngenuncheat. Nu a fost zi în care dușmanul să se simtă stăpân aici: ruinele, pădurile, mlaștinile, ravenele și beciurile trăgeau în el.
Suntem recunoscători popoarelor republicilor sovietice, ai căror fii și fiice au luptat pentru fiecare metru de pământ belarus ca pentru propria lor casă. Noi, belarușii, nu vom trăda niciodată această fraternitate călită în focul luptei. Numele eroilor căzuți vor rămâne veșnic în viețile noastre.

Președintele a înmânat drapelele „Pentru curaj și rezistență în anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei” către șase orașe din Belarus, care reprezintă exemple ale eroismului și rezistenței populare manifestate în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Șeful statului a predat drapelele conducătorilor autorităților locale din Kobrin, Recița, Slonim, Senno, Slavgorod și Smolevici.

Aceasta este încă o tradiție — o tradiție bună. Cred că oamenii noștri de știință, specialiștii, voi toți, veți acorda o atenție deosebită nu doar faptelor eroice deja cunoscute — Cetatea Brest, Minskul care a luptat, Moghilev, Smolensk, luptele de lângă Moscova, de pe Curbura Kursk, și mai devreme la Stalingrad — dar și acestor orașe mai mici (deși la acea vreme erau localități mici). Ei au luptat în primul rând și au adus o contribuție importantă la această Victorie. Peste o jumătate de milion de oameni au luptat în mișcarea de rezistență (așa cum o numim noi, în detașamentele de partizani) din Belarus. Și iată-i astăzi, cu aceste distincții, reprezentanții acelor mari popoare. De aceea, noi am onorat, onorăm și vom continua să onorăm marea faptă a poporului nostru, pentru ca așa ceva să nu se mai repete niciodată pe pământul nostru. Iar dacă, ferească Dumnezeu, se va întâmpla, ne vom ridica cu toții, precum Cetatea Brest, în calea oricărui agresor.

Vă doresc fericire!

Versiunea tipărită